Ovidiu
Administrator
 Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 8044
|
|
Secui
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Sari la: Navigare, căutare
Secuii (maghiară Székelyek) sunt o populaţie de origine etnică necunoscută, stabilită în sud-estul şi estul Transilvaniei, pe teritoriul actual al judeţelor Harghita, Mureş şi Covasna. ÃŽn decursul timpului, diverşi cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciţi, huni, gepizi, avari, bulgarii de la Dunăre, onoguri, kavari sau din kabardinii din Caucaz.
Nu sunt cunoscute exact împrejurările şi nici data exactă la care secuii s-au alăturat ungurilor. Izvoare istorice mai târzii (Anonymus, Simon de Kéza) îi amintesc pe secui alături de maghiari deja în secolul X, perioadă în care secuii au preluat probabil şi limba maghiară. ÃŽn calitate de popor asociat ungurilor, secuii s-au aflat permanent în avangarda trupelor maghiare, participând alături de acestea la diferite raiduri militare.
Secuii, împreună cu pecenegii, sunt evocaţi în anul 1116 în avangarda trupelor maghiare, în calitate de combatanţi în bătălia de la Olsava condusă de regele Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131). Câteva decenii mai târziu, în anul 1146, îi regăsim pe secui, alături de aceeaşi pecenegi, în oastea regelui Géza al II-lea al Ungariei (1141-1162), în luptele de pe Leitha, duse împotriva margrafului Heinrich al II-lea de Austria. Demnă de menţionat este şi participarea secuilor, alături de români, saşi şi pecenegi, în trupele conduse de comitele Joachim al Sibiului, trimise între anii 1210-1213 de regele Andrei al II-lea al Ungariei în sprijinul aliatului său ţarul Borilă al Bulgariei (1207-1218). ÃŽn fine, secuii au făcut parte şi din structura trupelor regelui Andrei al II-lea, participant între anii 1217-1218 la Cruciada a V-a, care au luptat în Palestina împotriva arabilor conduşi de Al Malik al-Adil (1193-1218) din dinastia Aiybidă.
O parte a populaţiei secuieşti a fost aşezată pe graniţa vestică şi nordică a ducatului, respectiv a Regatului Ungariei. Secuii sunt amintiti, printre altele, în anii 1256, 1314, 1323 şi 1364, pe latura vestică a statului maghiar, în comitatele Pozsony şi Moson. Prezenţa lor este confirmată apoi şi de numele unor localităţi, cu denumiri de genul Székely şi Székelyfalu, ambele în comitatul Szabolcs, formate prin includerea etnonimului maghiar atribuit secuilor. Importante comunităţi secuieşti sunt evocate documentar şi în comitatele Bars, Szerém, Gömör, Abaúj, Somogy şi Baranya.
Un segment important al populaţiei secuieşti a fost aşezat în părţile răsăritene ale Regatului Ungarie, pe teritoriul Transilvaniei. Sarcina principală a contingentelor secuiesti a constat în consolidarea şi apărarea fortificaţiilor de graniţă (ung. gyepü). In consecinţă, comunităţile secuieşti au fost deplasate treptat, în mod planificat, concomitent cu avansarea hotarelor statului maghiar spre estul şi sud-estul Transilvanei. Prezenţe secuieşti sunt semnalate în secolele XI şi XII în anii 1116 şi 1146 în Bihor, în zona localităţilor Teleac şi Salonta, dar şi pe teritoriul actualelor judeţe Timiş şi Hunedoara. Comunităţi secuieşti, întemeiate la o dată incertă, probabil la cumpăna secolelor XI-XII, sunt semnalate de izvoarele arheologice şi scrise pe văile râurilor Secaş, la Sebeş-Alba, şi Târnava Mare, în zona municipiilor Mediaş şi Sighişoara, dar şi în Podişul Hârtibaciului la Saschiz şi Viscri. Spre mijlocul secolului XII, concomitent cu avansarea hotarelor Regatului Ungariei spre estul şi sud-estul Transilvaniei, respectiv spre graniţa sa naturală, Carpaţii Răsăriteni şi Meridionali, comunităţi secuieşti sunt semnalate în sud-estul Transilvaniei, la Zăbala şi Peteni, ambele în judeţul Covasna. Comunităţi secuieşti sunt atestate toponimic şi arheologic şi pe malul din dreapta al râului Olt, în zona centrală a sudului Transilvaniei. O dizlocare masivă a aşezărilor secuieşti de pe Valea Oltului şi din Podişul Hârtibaciului, determinată de colonizarea germană, are loc după mijlocul secolului XII. ÃŽncepând cu prima jumătate a secolului XIII şi continuând până în primele decenii ale secolului XIV, populaţia secuiască se stabileste pe actualul teritoriu de locuire, depăşind, în parte, şi linia Carpaţilor Orientali.
Cuprins [ascunde]
1 Organizarea teritorial-administrativă
2 Răspândire
3 Bibliografie
4 Legătură externă
[modifică]
Organizarea teritorial-administrativă
Istoria secuilor înregistrează două forme principale de organizare. Prima şi cea mai veche formă a cuprins întreaga populaţie secuiască, care era structurată în neamuri sau familii mari, generaţii şi în ramuri. ÃŽn fruntea unui neam se afla de regulă, un bărbat mai vârstnic, investit cu autoritate şi recunoscut ca atare de către membrii grupului, care era "conducător al neamului" (ung. hadnagy sau szálláskapitány). Din rândul "neamurilor" secuieşti de importanţă trebuie menţionate: Halom, Örlec, Jenö, Meggyes, Adorján şi Abraham.
Din punct de vedere teritorial-administrativ, teritoriul locuit de secui, aşa-numitul Pământ Secuiesc (ung. Székelyföld), a fost organizat în secolele XIV-XV în scaune (ung. Székelyszék). Noţiunea de scaun (lat. sedes), în sensul de unitate teritorial-administrativă, preluată de secui probabil de la saşi, este folosită constant în izvoarele scrise abia cu începere din secolul al XIV-lea. Numele principalelor şapte scaune secuieşti au fost, în ordine alfabetică, următoarele: Arieş (ung. Aranyos-szék), Ciuc (ung. Csik-szék), Kezdi (ung. Kézdi-szék), Mureş (ung. Maros-szék), Orbai (ung. Orbai-szék), Sepsi/Sf. Gheorghe (ung. Sepsi-szék) şi Tileagd (ung. Telegdi-szék) (devenit ulterior Odorhei ung.Udvarhely-szék). Fiind de dată mai recentă, scaunul cunoscut sub denumirea generică "Trei Scaune" (ung. Három-Szék) s-a format prin contopirea scaunelor Kézdi, Sepsi şi Orbai. Fiecare scaun secuiesc era condus de judele scaunului sau al locului (lat. judex sedis sau judex terrestris). Toate aceste unităţi teritorial-administrative au fost conduse, la rândul lor, de către Comitele secuilor, funcţie care, sub aspectul importanţei sale politice, reprezenta a doua demnitate în Voievodatul Transilvaniei, căruia îi era subordonat judele regesc (lat. judex regis).
Viitoarele scaune secuieşti au fost menţionate iniţial în documente sub alte denumiri. ÃŽn secolul al XIII-lea, respectiv în anul 1270 este amintită obştea secuilor din Telegd (lat. universitas Siculorum de Telegd), în anii 1272 şi 1311 este evocată obştea secuilor din Kezd, iar în anul 1291 sunt atestaţi secuii şi obstea secuilor de pe Arieş. Abia în secolul al XV-lea, respectiv în anii 1408-1410 va fi amintit Scaunul Mureş, în timp ce Scaunul Odorhei va fi atestat ca atare abia în anul 1448.
[modifică]
Răspândire
Majoritatea populaţiei secuieşti locuieşte în prezent în sud-estul şi în estul Transilvanei. Grupuri reduse, restrânse numeric, par să existe şi pe teritoriul actual al Ungariei. Potrivit recensământului populaţiei din anul 2002, secuii formează 84,6% din totalul populaţiei de 326.222 locuitori ai Judeţului Harghita, 39,3% din cei 580.851 de locuitori ai Judeţului Mureş şi 73,8% din cei 222.449 de locuitori ai Judeţului Covasna.
[modifică]
Bibliografie
_______________________________________
[
|
|
