Ovidiu
Administrator
 Inregistrat: acum 19 ani
Postari: 8044
|
|
In deceniul al saselea a fost descoperit un document arheologic-epigrafic extraordinar de important pentru istoria poporului roman. Despre ce era vorba? Pe un monument funerar ce continea un basorelief, apartinand unui ofiter roman, a fost gasita o inscriptie ce consemna ultimele clipe ale lui Decebal. Documentul mentiona pentru prima data localitatea Ranisstorum , sediul cartierului general al imparatului Traian, drept loc unde, dupa decapitarea regelui dac, au fost aduse capul si mana dreapta a acestuia, de catre un calaret roman.
S-a incercat imediat sa se identifice pe harta Daciei unde ar fi putut sa se afle respectiva asezare, parerile fiind controversate. Studii legate de istoria cetatii Deva au condus la doua informatii revelatoare. Ambele mentioneaza un acelasi loc unde s-ar fi petrecut dramaticele evenimente- aducerea capului lui Decebal si ingroparea ramasitelor sale pamantesti. Este vorba de o cetate situata pe malul Muresului.
EPOCA IN CARE A TRAIT DECEBAL
Cu mult inainte de formarea, cu peste doua milenii in urma, a statului dac centralizat si independent, aflat sub conducerea lui Burebista, in Dacia au aparut diferite formatiuni statale care s-au afirmat cu o viata materiala si spirituala avansata.
Numeroase tezaure cuprinzand o mare cantitate de obiecte din aur de exceptionala valoare artistica, ca si descoperiri arheologice importante, constituie toate marturii de netagaduit ale inaltului nivel de civilizatie faurita pe aceste meleaguri, din cele mai vechi timpuri.
Stramosii nostri, geto-dacii, isi cultivau pamantul, ingrijind turmele de animale, indeletnicindu-se cu mestesugurile. Ei intelegeau sa traiasca in pace si buna vecinatate cu alte popoare, intretinand cu acestea relatii de colaborare pe toate planurile, dar impotruvindu-se de fiecare data cand ostiri straine le calcau hotarele. Intrati in constiinta contemporanilor cu titlul de “cei mai drepti si cei mai viteji dintre traci�, geto-dacii, stramosii nostri, si-au afirmat cu indarjire aspiratia de libertate.
Sentimente de inaltatoare vitejie, de vointa de a fi liberi si independenti au dovedit stramosii nostri in epoca statului dac centralizat si independent, perioada de puternica inflorire economico-sociala, ridicata la un inalt grad, mai intai, in vremea lui Burebista si, apoi, a lui Decebal.
In acea vreme, la hotarul dunarean al Daciei a aparut un nou vecin, Imperiul Roman. Initial, intre statul dac si Imperiul Roman erau stabilite relatii de colaborare, care, in curand, s-au deteriorat ca urmare a politicii de expensiune duse de Roma, dand nastere la numeroase conflicte si razboaie. Cand fruntariile Imperiului Roman au ajuns la Dunare, pe malul drept al Cazanelor, in Dacia se afla pe tron legendarul rege Decebal.
Decebal provenea dintr-o veche familie domnitoare a geto-dacilor, fiu al lui Scorillo, mentionat de marele istoric Coryllus, rege “care a condus timp de 40 de ani popoarele sale in Dacia�(28-69 d. Ch.)
Decebal a ocupat tronul Daciei in anul 87 d. Ch., cand regele Duras-Diurpaneus i-a incredintat conducerea, apreciindu-l drept cel mai viteaz si mai capabil sef ce putea sa faca fata pericolului invaziei romane.
Din reprezentarile in piatra ale marelui rege dac de pe Columna de la Roma, ce reprezinta razboaiele daco-romane, Decebal apare ca un distins nobil pileat, avand o fata osoasa si energica, cu un nas puternic, cu o barba deasa si parul dupa moda dacilor, o privire energica si patrunzatoare, ce denota o perfecta stapanire de sine si o mare siguranta in gandire si actiuni.
La randul sau, Dio Cassius in Istoria sa, il descrie pe Decebal ca “foarte priceput la planurile de razboi si iscusit in infaptuirea lor, stiind sa aleaga prilejul pentru a-l ataca pe dusman si a se retrage la timp. Dibaci in a intinde curse, era un bun luptator si se pricepea sa foloseasca izbanda, dar si sa iasa cu bine dintr-o infrangere. Din aceasta pricina, multa vreme a fost un dusman de temut pentru romani.�
Conflictele care au urmat cu romanii au probat cu prisosinta justetea alegerii lui Decebal in fruntea regatului dac. Cu prilejul primelor confruntari daco-romane, razboinicii daci au invins armata romana, condusa de comandantul garzii de pretorieni Cornelius Tuscus, aruncand-o peste Dunare si urmarind-o dincolo de aceasta, nimicind mai multe unitati militare romane.
Constient de puterea armata a dacilor, imparatul Domitian a venit personal la Dunare, grabind incheierea unei paci, prin care Imperiul Roman isi lua obligatia la plata regulata a unor importante stipendii, ca si expedierea de specialisti pentru instruirea armatei dace si construirea de fortificatii in jurul cetatilor.
Politica dusa de Domitian a trezit opozitia cercuriloor aristocratice de la Roma, care s-a concretizat in politica dusa de noul imparat Traian (98-117 d. Ch.). Acesta a decis suprimarea puterii statale a geto-dacilor, care constituia o stavila in calea expansiunii romane. Trecand Dunarea, armata romana a trebuit sa infrunte vitejia si disciplina ostilor dace, conduse cu barbatie si pricepere de Decebal, in decursul a doua lungi si pustiitoare razboaie de uzura. In ciuda dotarii ei, armata romana s-a confruntat cu conditiile geografice neprielnice din campia si muntii Daciei, unde a intalnit fortificatii inexpugnabile, mai ales acelea ridicate in jurul Sarmizegetusei, centrul vital al statului dac. In locul unei confruntari directe, Decebal a initiat ample miscari abile si cutezatoare de hartuiala, destinate sa slabeasca si sa nimiceasca fortele cotropitoare romane.
Decebal a intreprins doua actiuni menite sa-I sprijine lupta de independenta: in primul rand, a adunat sub comanda sa toata suflarea popoarelor ce locuiau in Dacia si erau vecine cu Imperiul Roman, care se vedeau amenintate de expansionismul roman. In al doilea rand, a initiat masive lucrari la cetatuile dacice din munti transformand masivul muntos din jurul Sarmizegetusei intr-un sistem de fortificatii capabil sa faca fata armatelor romane.
Armatele romane, mult mai numeroase, mai bine dotate si disciplinate, au intampinat o rezistenta indarjita din partea dacilor, fapt confirmat de scenele de lupta de pe Columna si numele celor aproape 4000 de ostasi romani inscrise pe altarul de la Adamclisi, ce constituie o marturie vie a grelelor pierderi suferite de armatele romane. Primul razboi daco-roman din anii 101-102 d.Ch. s-a terminat indecis, ostile dace reusind sa mute campul de lupta la sud de Dunare.
Superioritatea numerica a trupelor romane si dezghetarea Dunarii au inclinat balanta razboiului in favoarea romanilor care, epuizari, nu si-au putut fructifica victoria, razboiul incheindu-se cu o pace vremelnica.
Imedait dupa incheierea pacii (102 d.Ch.) Decebal a inceput pregatirile pentru o noua confruntare, restabilind fortificatiile si refacand cetatile, in paralel cu o politica de aliante cu popoarele amenintate de expansiunea romana. O solie a lui Decebal – mentioneaza istoricul roman Pliniu cel Tanar – a ajuns pana la regele Pacorus II, conducatorul partilor, care se stie ca erau cei mai inversunati adversari ai romanilor.
A urmat cel de-al doilea razboi daco-roman (105-106 d.Ch.), caracterizat printr-o inclestare inversunata a ambelor tabere, prilej ce a evidentiat vitejia, curajul si demnitatea cu care dacii si-au aparat, pana in ultima clipa, libertatea si independenta, glia strabuna, atragand admiratia istoricilor contemporani. Romanii, cu pretul a mari sacrificii, au reusit sa cucereasca fortificatiile gaeto-adcice din Muntii Orastiei, ajungand, in cele din urma, la Sarmizegetusa. A urmat un lung asediu, in care timp Decebal, insotit de o ceata de nobili daci, a izbutit sa se strecoare printre randurile armatelor romane asediatoare si, apucand-o pe poteci dosnice numai de ei stiute, au pornit in alte directii pentru a strange oameni si pentru a crea noi focare de actiune si aparare, in scopul hartuirii cotropitorilor.
"
43.3KB
_______________________________________
[
|
|
