|
|
,,La 15 iunie 1999 se împlinesc 110 ani de la moartea celui mai mare poet al românilor, Mihai Eminescu. Iubit de cei mulţi şi chinuiţi ca el, repudiat de unii contemporani ai lui antinaţionali şi de unii contemporani ai noştri, la fel antinaţionali, (vezi "Dilema" , Mihai Eminescu rămîne intact pe piedestalul său de poet naţional şi universal. S-a încercat a-l băga în diverse curente ale vremilor, s-a încercat a-l anihila în genere de către duşmanii neamului românesc, totuşi, spiritul lui, venit din spaţiul astral al Arheilor, a rezistat. Nu a rezistat, însă, trupul lui, vulnerabil la suferinţele omeneşti, precum e trupul fiecăruia dintre noi.
Au rămas notorii pînă acum ura, idiosincrazia pe care le aveau pentru marele poet potentaţii vremii, pentru că nu le cînta în strună, pentru că ţinea la Partida Naţională şi la domnii din Ţară, nu la cei din import. ÃŽn articolele sale, publicate în ziarul "Timpul", Mihai Eminescu s-a exprimat că, de la trădarea lui Vodă Cuza, unul dintre cei mai patriotici domni, Ţara a dat an de an îndărăt. Dacă pe vremea lui Cuza, România avea o independenţă reală, a fost sporită armata, a fost împroprietărită ţărănimea, a regenerat cultura, învăţămîntul, a căpătat autonomie Biserica naţională, apoi, odată cu detronarea lui Cuza, ne-au umplut ţara puhoaie de străini, în urma războiului Crimeii s-au pierdut 12 mii de oameni şi sudul Basarabiei. Pătura superpusă a societăţii româneşti fiind compusă din alogeni, străini de neam, care deţineau toate funcţiile supreme în stat, românii au început să fie marginalizaţi, întărindu-se astfel Partida Antinaţională. Se presupune că duşmanii neamului românesc au fost şocaţi de atitudinea lui tranşantă, articolele sale ajutînd ca românii să aibă cîştig de cauză în Adunarea Naţională (Parlamentul de pe atunci).
Mihai Eminescu a prestat o muncă imensă la ziarul "Timpul", prin incendiarele sale articole modificînd şi mobilizînd mentalităţi.
Nebunia lui Eminescu a fost un act organizat, lucrat cu mare migală de toţi cei care sunt împotriva naţiunii române şi a creştinismului. S-a decis în cercuri oculte omorîrea lui, pentru că într-un singur individ era o prea mare putere spirituală, care intuia, înţelegea şi dezavua capcanele antinaţionale, nu numai prin poezie, ci şi în politica timpului.
Anihilarea lui Eminescu s-a făcut conform unui scenariu bine regizat, în care preludiul a fost aşa-zisa nebunie a lui. Eminescu a fost dus la ospiciul doctorului Şuţu de pe strada Plantelor din Bucureşti. Aici, părăsit de toţi cei care chiar credeau în posibila sa alienare mintală, a nimerit pe mîna doctorului Francisc Iszac, care a experimentat pe Eminescu tratamentul cu mercur. Dozele mari care i s-au aplicat au dus la efectul fatal: intoxicarea cu mercur. Nu întîmplător e faptul că în ospiciu Eminescu a mai primit şi o piatră în cap de la un nebun sau, mai plauzibil, un mercenar plătit să-l lovească, în felul acesta tabloul distrugerii organizate a lui Eminescu devenind foarte clar. ÃŽn scenariul despre care vorbeam, un doctor îi face autopsie şi, iarăşi nu e o întîmplare, anume creierul poetului e uitat pe marginea unei ferestre (şi alde Mircea Cărtărescu s-a descalificat fundamental în "Dilema", salivînd cu cinism că s-a alterat şi a fost aruncat la o ghenă de gunoi). S-au făcut toate aceste mizerii ca umilirea, batjocura unui spirit profund naţional să fie dusă pînă la capăt. Ignoranţi şi ticăloşi! Ca şi cum viaţa s-ar termina aici, ca şi cum n-ar continua şi dincolo!
Stăruinţa asupra ideii de nebunie a lui Eminescu e o diversiune făcută poetului, operei sale şi poporului român. De o sută zece ani încoace se face totul, ca să nu-l cunoaştem aşa cum a fost cu adevărat şi ca să nu-i cunoaştem opera. Generaţii de români au fost înşelate în privinţa spiritului său universal şi a integrităţii sale ca om.
Dar au apărut, între timp, nişte cărţi în stare să ne edifice asupra personalităţii lui Mihai Eminescu, cărţi care aparţin eminescologilor Nicolae Georgescu şi Ovidiu Vuia. Am să prezint cîteva crîmpeie din cartea domnului Ovidiu Vuia, medic-neurolog şi filolog, şi anume din cartea "Misterul morţii lui Eminescu".
Eminescu n-a suferit de sifilis congenital, nu există dovezi că părinţii, surorile şi fraţii lui au fost sifilitici. Boala a apărut la peste 30 de ani, vîrstă la care sifilisul congenital este manifestat de mult, dar nu s-au manifestat nici un fel de indicii ale acestuia, pentru că el nu exista. Boala lui Mihai, în perioada 1883-1889, nu s-a manifestat prin demenţă progresivă, iar moartea a survenit în urma unei sincope cardiace (intoxicaţie cu mercur).
Maladiile avute de Mihai Eminescu înainte de 1883 nu sunt de natura luetică. După cunoştinţele medicale actuale şi în concordanţă cu observaţiile medicilor lui Eminescu, tabloul clinic al afecţiunii poetului pledează pentru existenţa unei psihoze maniaco-depresive, fără semne demenţiale şi fără substrat anatomic.
Exista o predispoziţie ereditară pe linia ascendenţei mamei (este vorba de depresie), dar literaţii de astăzi continuă, în impostura lor, să-i atribuie lui Eminescu o boală pe care n-a avut-o. Explicaţia comportă multe aspecte. ÃŽn primul rînd, ei au clădit un edificiu pe baza postulatului că, după 1883, în viaţa marelui Eminescu a urmat "perioada de întunecare". Este greu acum să-şi recunoască greşeala, să-şi schimbe optica, deoarece multe ar trebui luate de la început. ÃŽn al doilea rînd, ar trebui să fie revăzuţi o serie de eminescologi deveniţi monumente intangibile, ca George Călinescu şi, din păcate, şi, din păcate, şi Perpessicius, cu toată munca dedicată lui Eminescu. Şi nu în cele din urmă, se pune problema dacă nu cumva în manuscrisele lui Eminescu, ţinute sub lacăt, se găsesc răspunsuri la toate nedumeririle noastre.
ÃŽn încheiere, abia atunci cînd românii vor face cunoştinţă cu adevăratul Eminescu, vom fi absolviţi de o pedeapsă divină: ni s-a trimis un Arheu şi unii l-au luat drept nebun. Or, absolutul nu e o nebunie, e incantaţie''
scuzati ca e cam vechi acest articol...
|
|
